Bucureṣtiul mizer ṣi impozant al anilor 1940 adăpostea zeci de mii de suflete chinuite, ce împânzeau periferiile mahalalelor. Un oraṣ zgomotos, aproape aflat sub ocupaṭie străină, ce suferea în taină din pricina sărăciei. Mulṭi doreau o schimbare ce se lăsa atât de mult aṣteptată. O schimbare care ar fi putut înlătura neputinṭa cotidiană înlocuind-o cu valori culturale, cu sisteme sociale armonios definite.
Vegheată de un felinar îndoit, uṣa neagră, din lemn, cu mâner auriu al unei cârciume din Gara de Nord era portiṭa de scăpare din realitatea amară a multora. O lume subterană, secretă în care odată intrat nimeni nu se prefăcea iubitor de curat ori de civilizaṭie. În mirosul intim de alcool ṣi tutun, în lumina chioară a câtorva becuri galbene, pe o scenă improvizată, se desfăṣurau cântăreṭi anonimi, cu voci răguṣite, care răsunau în întreaga încăpere asemeni unor gemete. Prostituate în a căror ochi se citeau poveṣti zguduitoare, atent ascunse sub un zâmbet larg se sprijineau greoaie, duhnind a parfumuri ieftine de marginile meselor murdare. Bărbaṭi îmbrăcaṭi în haine ponosite, roase de timp, toṭi trecuṭi de a doua tinereṭe unduiau cu nepăsare băuturile rămase pe fundurile paharelor ciobite. Femei cu priviri triste, cearcăne adânci, unghii roase ṣi buze uscate, niṣte domniṭe în trupuri de bătrâne, priveau dezinteresate ceea ce se voia a fi un spectacol. Seară de seară se adunau cu toṭii în acel local infect pentru ca odată cu răsăritul să se reîntoarcă la statutul de inadaptaṭi, neînṭeleṣi, mereu în conflict cu semenii lor care se bucurau ṣi abuzau de autoritatea ce le era acordată, de multe ori pe nedrept.
Într-o seară rece de noiembrie a anului 1944, pentru întâia oară pe scena cârciumei ṣi-a făcut apariṭia un solist cu o oarecare urmă de talent. Avea în jur de 20 de ani iar chipul cu trăsături fine ce amintea de aristocraṭia englezească îi încadra perfect ochii căprui, electrizanṭi, care de-a lungul timpului au cucerit multe inimi. Cânta de fiecare dată acompaniat de o chitară dezacordată, îmbrăcat într-o haină neagră, cârpită pe-alocuri, căreia îi lipseau doi nasturi. Chiar ṣi aṣa reuṣea să capteze atenṭia tuturor. Nimeni nu îi ṣtia numele, ori de unde vine, însă zvonurile spuneau că ar fi dat concerte pentru trupele sovietice ṣi fiind tratat cu răceală, deoarece activiṣtii politici îl credeau un emigrant, a decis să renunṭe la cariera sa muzicală.
Făcându-ṣi cu greu loc prin mulṭimea ce se înghesuia să îl asculte, se aṣează pe un scaun din lemn care scârṭâia nervos sub greutatea sa. Ochii ei întunecaṭi, păziṭi de niṣte gene lungi ṣi dese, îl fixau pe străinul a cărui muzică îi umplea sufletul seară de seară, la aceeaṣi oră, în acelaṣi loc respingător. De această dată însă, chipul fin al fetei cunoṣtea o tristeṭe ce n-a putut trece neobservată. Buzele-i roṣii nu se mai deschideau într-un zâmbet larg, iar părul negru, ce altă dată îi flutura lejer, în bucle largi, pe spate, acum cădea greu peste umerii ei goi, acoperindu-i obrajii răniti, ce încă sângerau uṣor în urma zgârieturii. Stătea cu mâinile în poală si capul plecat răsucindu-ṣi în jurul degetelor lungi ṣi subṭiri materialul roṣu al rochiei. Se făcu liniṣte preṭ de câteva secunde, iar apoi vocea plăcută a cântăreṭului vibra, lovind în ecouri continue pereṭii îngălbeniṭi, scorojiṭi ai cârciumei. Urmărindu-l, ṣtia că ochii lui căprui, electrizanṭi, au mai cucerit o inimă. În acea ultimă zi de noiembrie ṣi-au vorbit pentru întâia oară…
